Tag: Personal

Evolutie

Ma gandeam astazi la evolutia telefoanelor mobile si a calculatoarelor.
In urma cu 6 ani aveam drept telefon mobil o caramida, Sony Ericsson 1018s, a carui bateria nu tinea mai mult de 6 ore. In timp am tot schimbat telefoanele ajungand ca in ultimul an sa detin 3 smartphone-uri , fiecare cu alt sistem de operare – windows mobile, iOs si Android.
Primul calculator pe care l-am avut a fost un Duron 800 MHz, 128 MB, 20 GB si placa video 64 MB. Calculatoarele nu le-am schimbat la fel de des, in 2007 mi-am cumparat calculator nou, cel vechi donandu-l unei cunostinte. Astfel am trecut de 478 la AM2. In ultimii ani decat am schimbat procesorul cu unul mai performant si am mai adaugat RAM. Acel calculator a ramas la mama, eu acum folosind un laptop ASUS cumparat acum 4 ani. Dar il folosesc atat de rar incat risca sa devina mobila. Telefonul pe care il am acum inlocuieste destul de bine laptopul.
Voi mai tineti minte ce telefon ati avut prima data sau ce configuratie avea primul vostru calculator?

Tic-tac, tic-tac

Cred ca orice persoana are cel putin un ceas. Fie ca este vorba de un ceas de perete, ceas de mana sau ceasul de pe telefonul mobil toti verificam cel putin odata ce ora este.

Mai devreme v-am scris despre jucarii, acum va scriu  despre ceasuri. Copil fiind am avut ceasuri din cele mai colorate , cu personaje de desene animate. Dar un singur ceas a fost preferatul meu. L-am primit de la o cunostinta din Grecia si avea forma de avion. Cred ca a fost cel mai longeviv ceas pe care l-am detinut, a clacat dupa vreo 3 ani si asta doar din cauza faptului ca bateria pe care o folosea nu se gasea in Romania, Ilia a vrut sa imi trimita din Grecia bateria dar transportul ei pe autocar costa cat un ceas nou.

Acum nu mai am decat ceasuri digitale : la media player, la telefonul mobil, la cuptorul cu microunde, la dozatorul de apa. Am si 3 ceasuri normale – unul de perete, unul in forma de timona si unul cu veioza; dar nu le folosesc, asa ca le-am trimis la tara.

PS: Blogatu in colaborare cu WatchShop au un concurs. Bagati un ochi pe acolo, cine stie, poate castigati ceva.

Jucariile mele

Cand eram de varsta jucariilor nu se gaseau atat de multe pe piata. Avand in vedere ca primii 7 ani de viata mi i-am petrecut in satul bunicilor , undeva in judetul Arges , acolo cu atat mai putin se gaseau jucarii.

De obicei, in fiecare vara, bunicul imi facea papusi din papusoi ( porumb crud, caruia de-abia incepea sa ii dea matasea ) sau bunica imi facea papusi din carpa. Mai aveam si 2 ulcele sparte si doua chestii rotunde de metal si astfel aveam aragaz 😀 si in timp ce bunica facea mancare gateam si eu ( tocanita de iarba cu noroi era specialitatea casei :)) ).

Bineinteles ca am avut si papusi , numai ca parintii mei nu isi permiteau sa imi cumpere Barbie, asa ca eu aveam Sandy ( era o versiune ieftina care se gasea la noi ). Imi placea sa le fac haine, de aceea aveam in permanenta o sacosica in care aveam fel si fel de materiale + trusa de cusut . Ce de rochite si bluzite faceam pe vremea aia… deh , amintiri…

Cand am inceput scoala deja nu ma mai pasionau asa mult jucariile, dar totusi cutia de la bunica in care tineam toate papusile ma atrageau ca un magnet in fiecare vacanta. Dupa clasa a III-a jucaria mea preferata a devenit … matematica .

PS. Vedeti ca e si un concurs despre jucarii, daca aveti chef sa scrieti si sa va amintiti de perioada copilariei.

Recompensarea copiilor

In perioada liceului am dat meditatii copiilor din vecini care nu se descurcau bine cu matematica.  Majoritatea aveau 10-12 ani, dar nici macar unul nu era interesat cu adevarat la scoala. Tin minte ca aveam o “eleva” care nu facea altceva decat sa se gandeasca ce haine la moda sa isi mai cumpere . Bineinteles, cu bani de la parinti. Intr-una din zile am intrebat-o ce suma ii dau parintii saptamanal, crezand ca si-a pus deoparte ceva bani si vrea sa isi cumpere ceva frumos. Raspunsul m-a dat pe spate – “pai mama si tata imi dau in fiecare zi cati bani vreau eu” . Stiind ca parintii fetei nu castigau foarte mult, si nici ea nu avea note bune la scoala ( ba chiar era in pragul corigentei, ca de-aia o trimiteau la meditatii, sa ii mai intre ceva in cap ) am crezut ca este recompensata pentru ceea ce facea in casa. Nu era cazul, pur si simplu daca parintii nu ii faceau poftele facea un scandal enorm de o stiau si blocurile invecinate.

Eu, de exemplu, cand aveam 12-14 ani eram recompensata cand ajutam la curatenie, dupa aceea am incercat sa imi castig singura banii. Ma uit acum la acea fosta “eleva” – e o adevarata pitipoanca, in fiecare noapte e in club , a terminat cu chiu cu vai un liceu dar nu are de gand nici sa se duca la facultate, nici sa se angajeze. De ce sa nu fie tinuta in puf de parinti ?

Fiindca nu imi doresc ca fiul meu sa considere ca poate primi orice fara a da ceva in schimb am inceput inca de acum , desi are de-abia  2 ani si jumatate, un mic sistem de recompensare. Avand in vedere ca ii place sa ma ajute cand sterg praful, sau cand curat cartofi m-am gandit sa ii dau cate 2 lei de fiecare data cand ma ajuta. Stiti ce face fiul meu cu acei bani ? Se duce si ii pune in buzunarul de la geaca, apoi cand mergem la magazin pentru a cumpara paine se duce la raftul cu pufuleti, isi ia o punga , se duca la casa si scoate cei doi lei din buzunar pentru a-si plati punguta. Si cand ma uit la el e asa mandru ca plateste el pufuletii incat ma gandesc ca pe viitor va tine minte aceste lucruri si va realiza ca banii nu pica din cer, ca acei banii ii primesti ca rasplata pentru munca depusa.

Acum spuneti voi, nu am motive sa fiu mandra de baiatul meu ?